VisS

În sinea noastră, undeva ascuns, este o comoară pe care o vizităm în secret zi de zi... Cand eram copil am inventat un joc ce se numea el și ea, parcă era un vis izvorât dintr-o lume perfecta, a inocenței. Un vis care se transforma într-un înger ce proteja lumea în care m-am născut și care îmi oferea fericirea. Un înger atât de frumos ce creștea odată cu mine. Aveam un cântec, cu vocea mea de copil îl puneam în scena de final a jocului, mi-ar plăcea să aud aceea melodie cum s-ar rosti din acel suflet de copil și cum cu aripile sale de înger făurește un destin. Un destin... Ce acum îl strig. ...Într-o singurătate ce o iubesc dar în care simt că e ceva, e ceva ce găsesc dar care îmi scapă și mă face să ma frâng de dor. E iubirea? As vrea să continui, să...Nu știu, ideile mele se împrăștie și inima îmi bate puternic încât parcă și corpul mi se leagănă ușor, e emoția în fața necunoscutului. Undeva în sinea mea sunt ca ajunsă în epicentrul cutremurului, de acolo de unde izvorăște viul și clipele mele le privesc ca pe niște replici pierdute în intensitate dar care formează o legătură. O țesătură a destinului, a viitorului ce nu mai vine și în acele clipe lucrez asiduu cu atâta măiestrie încât uneori nu mă mai recunosc, sunt uimită că sunt eu, sunt fericită. ...Și totuși e acel dor care ma frânge, creat de un copil! Cu mânuțele sale frământa imaginarul, și o lume fără capăt...încercând să sfideze imposibilul fără să știe... De ce am început să scriu așa, în acest mod, frânturi ce ar putea să rămână intime și de neatins, aceea licărire ce o pun în momentele mele de pregătire. ...În clipele când știu că va trebui să îmi înfrunt viața, o pregătire care se aseamănă cu acea melodie, ca o incantație venită din alt univers. Un copil ce își cânta destinul! De unde îmi cunoașteam viitorul? Am zis că ideile mi se împrăștie și emoția reîntâlnirii apare însă ele au așa o armonie care știu că se vor exprima cu sau fără voia mea, se vor topi în privirea mea.E prea mult și mereu am crezut că trebuie să stăpânesc tot ceea cunosc din mine dar nu am reușit decât să dobândesc o liniște, fără lupte și o viață prea lină. Nu spun că nu este bine...am descoperit înțelepciunea și am păstrat în timp dorința cunoașterii intactă. În aceasta liniște totul este posibil! Nu ar trebui să scriu, nu aici... Aș putea să desenez din nou, portrete, îmi e dor așa de tare! E ca și cum aș face-o pentru prima oară...iubesc acest sentiment al cunoscutului nou și reinventat. Dar e prea puțin, aș creiona silueta și conturului unui dor mai mare care îmi comunică ceva. Textul acesta plănuisem...să îi dau o continuare în acel moment când tot ceea ce simt se acumulează și se adună într-un punct, acel punct în care faptele mele capătă sens.Acest text era scris până la cuvântul iubire, când bătăile inimii anunțau această emoție a întâlnirii cu iubirea. Iubirea, secretul meu... Aproape ca inexistentă și totuși prezentă, e posibil?